Dacă lumina, prin forța sau delicatețea ei, construiește realități, atunci cum se modelează, din umbre arcuite pe scenă, personaje și narațiuni?
Oprește-te! Respiră adânc! Privește! Ce-ți șoptește umbra? Liniștea se naște în spațiul dintre, în legătura nevăzută dintre privirea ta și fiecare imagine ce surprinde clipa - tocmai esența, tocmai emoția mișcării. În spațiul dintre—pe care festivalul îl țese fără să ne dăm seama—ne descoperim legându-ne altfel de locuri, de sunet, de lumină, de mișcare, dincolo de ceea ce ochiul vede sau mâna atinge.
O clipă și timpul se oprește. Liniște. O liniște ce poartă și mișcare și vibrație către un tărâm ce încă nu a prins contur - e făgăduința că ceva urmează să se nască: realitate, nu doar închipuire. Iar când fața timpului se-ntoarce, când viitorul devine realitate, trecutu-i doar vis. Spațiul devine fluid în tărâmul necuprins al imaginarului, care te poartă departe, către tainele sufletului. E pace.
Liniște.
Camera foto își oprește suflarea. Așteaptă în aceeași tăcere, stă în același prag în care scena se întâlnește cu sala, actorul cu spect-actorul. Lumina trece prin obiectiv și se revarsă peste scenă —desenând, mereu desenând. Un sunet scurt se declanșează - coboară un alt fel de cortină. Ce rămâne? Nu mișcarea, ci umbra ei. Nu culoarea, ci amintirea ei.
Alb-negru este un gest de generozitate; este poarta către povestea în care tu așezi toate culorile pe care le visezi. E începutul unei rugăciuni, unde orice emoție pare adormită, până când inima își găsește culorile. Culorile tale.
Și așa fotografia își găsește o viață proprie, mai lungă decât clipa pe care a surprins-o. Pentru totdeauna? Nu. Dar sigur dincolo de memorie, dincolo de trup, dincolo de tărâmul festivalului în care am surprins aceste imagini.
