Trecutul lui Lupa şi viitorul lui Dubois

La Sibiu a venit vara, parfumul de caprifoi a început să se amestece cu cel de tei proaspăt înflorit. Străzile sunt pline de muzică şi culoare, iar sălile de spectacol au aer condiţionat. Este vreme pentru teatru, dans şi muzică, e vreme pentru dezbateri şi conferinţe şi, de astăzi, este vremea pentru fotbal.

Unul dintrei cei mai importanţi regizori polonezi – multe lucruri noi în teatrul contemporan vin din Polonia -, Krystian Lupa a fost invitat în FITS cu spectacolul „Fraţi vitregi”, o adaptare după textul lui Thomas Bernhard. „Fraţi vitregi” este o poveste despre relaţiile de familie, convulsive, torturante, generatoare de obsesii şi angoase. Această analiză paralizantă a nevrozelor familiale, cu efecte asupra vieţii artistice a celor trei personaje (surorile sunt actriţe, fratele este filosof, prototipul său fiind Ludwig Wittgenstein) se desfăşoară într-un interior uzat, o cameră dintr-o casă cândva impozantă, acum degradată, păstrând cu încăpăţânare urmele unui trecut impunător şi al unor orgolii dominatoare. Imensele portrete care acoperă pereţii, la fel de deteriorate de timp ca restul încăperii, canapelele uzate pe care una dintre surori zace în cea mai mare parte a timpului, pereţii scorojiţi, toate alcătuiesc o capsulă a timpului în care protagoniştii sunt prizonieri (“avem aceeaşi ceartă de 30 de ani”). Timpul se dilată şi el, şi cel al spectacolului, şi cel real, senzaţia de lentoare, de buclă temporală fiind foarte puternică. Ce este interesant la acest spectacol se leagă de tot de timp, de modul în care spectacolul şi tema sa se potenţează reciproc. „Fraţi vitregi” este un spectacol vechi al lui Lupa, făcut în urmă cu 20 de ani. Cumva, această uzură a spectacolului contextualizează fericit povestea, îi potenţează sensurile şi îi aprofundează sondarea abisurilor psihologice.

Aş putea spune că opusul spectaoclului lui Lupa a fost concertul construit în trei zile la Gala Tânărului Actor Hop 2013, din cântece populare remixate de muzicianul Vlaicu Golcea şi viziunile psihotrope ale regizorului Radu Afrim. „Hai Iu Iu Nu Hey You You” repoziţionează muzica Mariei Tănase, din zona rurală într-un mainstream urban. Asta se face prin remodernizarea muzicii cu jazzuri şi electro şi prin recontextualizarea personajelor, de pe uliţa satului în zona cluburilor din oraşe. Este o redimensionare a eroticului, coregrafiat în lumea tinerilor urbani, cool & sexy, care aminteşte de un alt spectacol al lui Afrim, Năpasta, în care ruralitatea era redimensionată ca ingredient exotic în lumea modei, o lume eminamente urbană. Susţinut de tinerii actori participanţi la Gala Hop, Hai iu iu ... este un spectacol fabulos care redescoperă o divă legendară a muzicii româneşti.

În cu totul altă zonă este „Punct triplu” (spectacolul Teatrului Naţional Târgu Mureş, Compania „Liviu Rebreanu”), o instalaţie performativă social activă ce ficţionalizează un caz real. Un tată se sinucide împreună cu doi copii minori în Cluj, în urma destrămării familiei şi a pierderii locului de muncă. Pornind de aici, regizorul şi dramaturgul Bogdan Georgescu dezvoltă un scenariu în trei direcţii – disoluţia familiei contemporane, relaţiile interetnice şi degradarea vieţii pe fondul decăderii economice şi a imposibilităţii producerii resurselor necesare traiului.

Tragedia din Cluj este dezvoltată prin conceptualizarea noţiunii de „împreună“ ca deziderat social. Intoleranţa generalizată – la nivel etnic, atitudinile homofobe, rasiste, naţionaliste – care virusează organismele vitale ale societăţii se constituie, în spectacol, în cadrul general care înglobează acest caz particular. Pericolul constă în faptul că drama este oricând repetabilă. Ceea ce se vede este o alienare generală în care gesturile extreme riscă să devină banale, iar depersonalizarea, favorizată de reţelele sociale, prefigurează o lume lipsită de afect. Realizat în oraşe multietnice (se joacă la Târgu Mureş şi Cluj, căci Colectiv A din Cluj este coproducător), spectacolul pune degetul pe subiectul îndeobşte ocolit: relaţia interetnică. Bogdan Georgescu lucrează cu actori români, vorbitori de maghiară (măcar la nivel primar) şi cu o actriţă maghiară, Katalin Berekméri, foarte expresivă în ambele limbi. Se produce lingvistic o radiografie psihologică ce arată şi drama care depăşeşte etnicitatea, şi prejudecăţile reciproce care răbufnesc în condiţii de criză.Titlul spectacolului face referire la situaţia în care apa este concomitent în trei stări – lichidă, solidă şi gazoasă. Metaforic, este o joncţiune a diversităţii şi o imagine a solidarităţii.

Seara s-a încheiat entuziast cu spectacolul lui Olivier Dubois, „Pentru tot aurul din lume”. Cu un corp „nefericit” pentru un dansator clasic, Olivier Dubois deconstruieşte ironic, autoironic şi maliţios atât modul clasic de reprezentare scenică în dans, cât şi percepţia conservatoare a publicului. Utilizând cu umor corpul impropriu pentru dans, Dubois chestionează în ce măsură standardele clasice în dans mai sunt valabile şi cum se raportează publicul la ele. Poate că aceste teme de investigaţie coregrafică par oarecum preţioase, dar show-ul lui Dubois este departe de exegezele elitiste. Dansatorul a preferat să îşi exploateze corpul, extrem de flexibil în ciuda aparenţelor, ca instrument şi ca exemplu pentru această dilemă: concept versus estetic. Cu un final de-a dreptul anarhist, show-ul lui Olivier Dubois zguduie bine, în ciuda umorului, conservatorismul publicului. Un solo de dans de o încântătoare indecenţă.