Punct şi contrapunct în teatrul de autor

Cunoscut pentru scenariul filmului "Incendii", libanezul Wajdi Mouawad, naturalizat în Canada este un artist complex. Dramaturg, regizor şi actor preocupat de proximitatea violenţei în viaţa cotidiană şi de modul în care acest lucru reconfigurează existenţa, Wajdi Mouawad construieşte în "Singuri", un performance bazat pe o monodramă, drama unui bărbat aflat în comă în urma unui atac cerebral. Prizonier într-un trup care nu îl mai ascultă, personajul percepe, de fapt, o realitate inversată. În prima jumătate de spectacol, el continuă să funcţioneze într-un univers aparent real, pentru a devoala apoi o perspectivă distorsionată. Ceea ce el consideră exterior se dovedeşte a fi interior, ce se petrece în afara lui este, de fapt, înăuntru, în memorie. Jocul cu umbra este spectaculos în concept. În timp ce personajul, în realitatea sa (care nu este şi a celorlalţi), se aşează pe pat, umbra sa se ridică şi îi continuă existenţa în altă realitate.

O altă miză a spectacolului este relaţia fiu – tată, un fragment de sindrom oedipian. Relaţia dificilă, conflictuală este configurată prin parabola biblică a "întoarcerii fiului risipitor", aşa cum este ea reprezentată de Rembrandt într-o pictură aflată la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Spectacolul pune problema identităţii, a definirii de sine în raport cu părinţii, cu matca. Orbirea duce la asumarea identităţii căci a nu vedea în afară înseamnă a vedea profund înăuntru. Finalul spectacolului reface "Întoarcerea fiului risipitor": contorsionata căutare de sine este exprimată printr-o frenetică şi haotică desenare a pereţilor - limite ale eu-lui - cu tuburi de vopsea care sfârşesc prin a alcătui, surprinzător din perspectiva haosului "creaţiei" , pictura lui Rembrandt în care performerul se integrează.

Ceea ce este interesant la FITS este faptul că pune alături, în dialog, involuntar poate, artişti cu estetici şi interese diferite. De la conceptualismul lui Wajdi Mouawad am trecut direct în clasicul updatat al lui Lev Dodin. Gurul teatrului clasic de la Sankt Petersburg (iată o altă conexiune cu spectacolul "Singuri") a prezentat piesa lui Schiller, "Intrigă şi iubire" într-o formulă austeră, în alb şi negru (de fapt, crem şi negru, imaginea arată ca fotografiile sepia) care porneşte, scenografic, cu scena goală şi se alimentează pe parcurs cu mese şi scaune ce construiesc un traseu dramatic pentru personaje şi dezvoltă acţiunea. Este interesantă construcţia scenelor, modul în care se face legăturile între ele, cum alunecă, practic, una în alta, cu personaje care se "preling" dintr-o situaţie în alta. Nu doar că acest glisaj dramatic coagulează organic spectacolul, dar creează şi impresia unui voyeurism sinistru. Astfel, cele două teme ale piesei, maşinaţiile politice şi iubirea se întersectează, ba mai mult, se suprapun, se parazitează una pe alta: scenele de dragoste sunt atent şi vizibil supravegheate şi în acelaşi timp, ele se insinuează ca un virus în cele politice.

Este interesant cum aceste două spectacole, unul eminamente contemporan, ca tematică şi estetică, cu o structură eterogenă (al lui Wajdi Mouawad) şi altul pe structură clasică, coagulat şi cursiv, ambele excelent interpretate şi purtînd amprenta definitorie a autorilor lor au putut fi vizionat doar la o oră distanţă. Este şi acesta unul dintre meritele FITS.