Lumea ca personaj

Recenta situaţie convulsivă din Ucraina, care a dus la tensiuni politice cu Rusia, inclusiv la reconfigurarea teritorială, a pus într-un context complet nou artele spectaoclului (şi nu numai) din cele două ţări, în special scena performativă ucraineană. Pe acest fundal, discuţia dintre doi critici importanţi de teatru, rusoaica Marina Davidova şi ucraineanul Serghei Vasiliev, moderată de Sever Voinescu, sub titlul „Dubla cetăţenie a teatrului” s-a constituit într-o scanare internă asupra scenelor teatrale din cele două ţări şi mai ales, a relaţiei dintre ele. Există între ele un raport de vasalitate sau o legătură simbiotică? În ce măsură teatrul ucrainean (cel specific local se autodenumeşte „teatru dramatic muzical” , aceasta fiind o formă de separare de estetica rusă) se identifică prin raportare la cel rus şi care este perspectiva ruşilor asupra scenei ucrainiene? Cum este influenţată arta de politică şi care este raportul dintre artişti şi putere? Fără a emite concluzii, discuţia a pus în lumină aspecte controversate din sfera culturală a celor două ţări (de exemplu, lista cu artiştii care au declarat sub semnătură că îl susţin pe Putin sau situaţia teatrelor independente, puţine căci în ambele ţări domină instituţia de stat în teatru, prin urmare apare atitudinea obedientă faţă de politic, în condiţiile în care statul este finanţatorul cu monopol pe piaţa culturală). 

Printr-o fericită întâmplare, spectacolul – lectură care a avut loc la o oră după această discuţie a fost pe textul Alexandrei Badea, „Pulverizare”, care a primit Marele Premiu pentru literatura dramatică în 2013, decernat de Centrul Naţional al Teatrului din Franţa. Piesa, construită ca un poem polifonic, vizează efectele globalizării asupra individului: depersonalizare, sterilizarea vieţii, vidarea de sentimente. Mondializarea este o formă de sclavie modernă întrucât omul devine un pion în mecanismul economic capitalist. Munca este tot mai aridă şi această secătuire profesională cotropeşte viaţa personală.Textul are forma unei poezii urbane care îşi extrage lirismul din limbajul specializat în marketing, informatică etc.

Regizorul Radu Afrim are talentul de a alege texte incitante ca teme, dar mai ales ca scriitură, construcţii dramaturgice complexe, unele aproape lirice, altele mizând pe juxtapunerea realismului cu oniricul sau, în cazul spectacolului ploieştean „Când ploaia se va opri” de Andrew Bovell, pe planuri multiple de memorie, în teritorii şi vremuri diferite care glisează unele peste altele într-o poveste fragmentară. Identităţile personajelor sînt dificil de elucidat din cauza alunecărilor temporale şi a numelor aproape. Piesele de puzzle vor construi imaginea integrală la final, a unui păcat orginar, care se transmite şi viciază mai multe generaţii. Şi asta nu numai din cauza unei fatalităţi care implică divinitatea, ci, mai ales, a perpetuării unor tipare nocive de comportament familial – prin familie se înţeleg oamenii pe care îi iubim, fie ei parteneri de viaţă, părinţii sau copiii. Ca la orice spectacol afrimian, spectatorul este invitat să se abandoneze lumilor fabuloase construite de regizor, în care povestea cuprinde, pe lângă naraţiunea propriu-zisă, şi proiecţiile afective ale personajelor. O bibliotecă plină cu valize cu peşti, un cangur uriaş ca o nălucă ironică a deşertului australian, tuşe la Magritte, toate alcătuiesc un spaţiu oniric în care elemente concrete ale realităţii casnice – un aragaz, o maşină de spalat etc – par rătăcite. Suflete desprinse de lume, trupuri care plutesc în propria imaginaţie, o poveste traumatizantă, o scriitură lirică, un imaginar maladiv şi pictural, un spectacol cât se poate de afrimian.

Spectacolul de dizertaţie în coregrafie al Andreei Gavriliu, „Zic Zac”, hitul anului 2013 denotă interesul pentru revenirea dansului pe scenă. Conceptual, apropiat de dansul contemporan – prin fragmentare, deconstrucţie şi abstractizare – „Zic Zac” conţine mişcare coregrafiată, are o energie contaminantă, iar asta îl îndepărtează de formulele nondans / postdans ale dansului contemporan. În „Zic Zac”, un cuplu în facere – desfacere – refacere este manipulat de muzica unui DJ grotesc. Coregrafia funcţionează pe o dramaturgie a relaţiei: tablouri construite fiecare pe câte o etapă relaţională, sparte de interludii teatrale sau muzicale. Muzica - un mix de electro, pop, clasic, muzică lăutărească, populară şi tot felul de sunete ambientale, amestecate cu umor - este cea care generează sau anulează acţiune şi afecţiune, dar DJ-ul, extras parcă din Familia Flinstone, nu are autoritatea unei forţe implacabile, ci bonomia caraghioasă a unui personaj din comediile trash americane. Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu execută elemente acrobatice: dansul lui cu cravata prinsă de picior sau dansul salutului care sudează, la propriu, perechea, maladiile urbanităţii „dansate“ într-un pas de deux verbalizat etc.

Spectacolul ieşenilor de la Teatrul Fix, „Dreaming Romania”, prezentat la Teatrul Gong vizează influenţa media asupra omului obişnuit, tarele provinciale care distrug individul, lipsa de perspectivă a tinerilor într-o ţară cu un sistem bolnav. Detaliate în minipiese, aceste „boli” sistemice afectează pilonii societăţii: educaţia, sănătatea, media (în special Televiziunea), politica. „Dreaming Romania” opune două variante de societate: una reală, cangrenată, şi alta idealizată până la ridicol, refăcută caricatural din utopiile politice de altădată, perfect valabile astăzi. Show-ul are două atuuri: coerenţa dramaturgică – toate scenele deschise realist se închid grotesc – şi jocul energic, cu un entuziasm contaminant, care face viabilă formula de integrare a publicului în spectacol. „Dreaming Romania” este un spectacol tonic despre fracturile de funcţionare a sistemului: învăţământul produce analfabeţi şi sănătatea morţi, televiziunea imbecilizează publicul şi exploatează drama, politica droghează. Cum supravieţuieşti sistemului? Cum te salvezi?