Dialog: Eimuntas Nekrošius

De ce a apărut „Divina Comedie” în cariera ta?
Nu prea încerc să îmi pun această întrebare. Am de ceva timp pe raft un album de ilustrații pe care l-am primit de la Vytautas Kalinauskas. La fel și trei sau patru alte cărți – traducerile Comediei făcute de Sigitas Geda și Aleksys Churginas, o traducere în rusă...sunt multe cărți care s-au adunat.

Dante și-a numit opera doar „Comedia”. De ce crezi asta?
Probabil că acest gen este mult mai cuprinzător în ceea ce privește reprezentarea unei călătorii într-un loc în care nu a mai fost nimeni niciodată. Cum altfel ai putea să o numești? Categoric, acest titlu are implicații subiacente.

Ce părți din „Divina Comedie” se vor găsi în producția ta?
Infernul și Purgatoriul.

Cum ai ales ce anume să pui în scenă din textul lui Dante?
Mi-aș dori să pot prelua tot. Totul este important în acel text. Însă eu am pisibilități limitate. La fel și teatrul. You are physically incapable of conveying this fantasy. Nu ești capabil fizic să portretizezi această fantezie. Oricum, vei pierde în fața literaturii când vine vorba de libertate și orizonturi. Unele teme ale operei literare nu păreau deloc făcute pentru scenă, în timp ce altele păreau pur și simplu perfecte, însă cumva simțeam că nu trebuie să mă apropii de ele, probabil și din considerente etice.Au fost câteva teme care ar fi putut fi atinse, însă le-am lăsat deoparte.

Ce teme ai considerat ca fiind cele mai importante?
La momentul de față este foarte dificil să le schițez. Este, desigur, aceea a lui Dante ca poet, Virgil și Beatrice. Am încercat să mă mențin pe ceea ce reprezintă centrul de greutate al operei lui Dante. Este posibil să fi deviat puțin de la acest centru de greutate, câteodată. Oricum, această operă nu este un roman sau o piesă de teatru; este ceva complet diferit. Cere un alt gen de muncă atunci când o aduci pe scenă.

Prin ce este diferită?
Mai presus de orice, prin limbajul poetic. Apoi, în laconismul ei. Versurile textului te duc intr-o cu totul altă dimensiune. Această operă îți oferă o libertate creatoare atât de mare, că nu știi ce să faci cu ea.

În „Divina Comedie”, Dante se dezvaluie nu doar în calitate de creator, dar și de cetățean – își prezintă în mod explicit opiniile cu privire la statul, societatea și politica acelor vremuri. Cât de important este acest subiect?
În mod categoric este important. Dante a fost un dissident al vremurilor sale. Imaginați-vă ce curaj i-a trebuit pentru a-și exprima gândurile impotriva bisericii, a papei și a întregului stat. A fost persecutat toată viața lui.

Crezi că este important?
Probabil că nu.

De ce?
Aș putea, desigur, să încerc să găsesc niște paralele forțate cu prezentul, dar nu aș vrea să o fac.

T.S Eliot a spus că Infernul lui Dante „nu este un loc, ci o stare” și că o persoană este damnată și salvată în propria-I imaginație li in conștiința celor din jur. Ce crezi despre asta?
Cunosc viziunea lui T.S Eliot cu privire la această operă. A spus-o foarte frumos și sunt complet de acord. Dr au fost o mulțime de poeți și scriitori care s-au bazat pe opera lui Dante. De exemplu, Dante a avut o puternică influență asupra operei lui Shakespeare. A folosit aproape aceleași mijloace artistice, elemente psihologice și puncte culminante dramatice. Această influență se simte foarte mult în piesele sale, desigur, indirect. Chiar cred că scopul muncii mele cu opera lui Dante este de a o înțelege mai bine. Nu e de ajuns să citești poemul o dată sau de mai multe ori. Este posibil ca poetul Sigitas Geda să-l fi tradus cu scopul de a-l ști, de a-l cunoaște mai bine. E un proces interminabil.

Ce este suferința din Infernul lui Dante? Este o imagine artistică sau o experiență religioasă?
Evident, prin propria lui experiență ne trimite la stări extreme. Pentru a avea parte de lumina absolută trebuie să înțelegi întunericul.

Este importantă pentru tine tema religioasă a poemului?
Este. Dar ideea este cât de bine reușesc să o portretizez, dacă apare altfel în specacol. Cu toate acestea, realitatea poate fi foarte diferită de ceea ce îți dorești.

În lumea de apoi reprezentată în producția ta, cea mai puternică experiență nu este suferința fizică, ci tânjitul după viața pierdută și legătura cu familia și căminul.
Da. Ca întreaga me națiune, încă din vremurile păgâne și după convertirea la creștinism, am respectat și respect această legătură. Chiar și azi, în secolul XXI, importanța nu i-a scăzut câtuși de puțin. Am în minte respectful pe care oamenii îl au pentru viața de apoi. Categoric, acestă relație a slăbit din pricina descoperirilor științifice și a noii tehnologii, dar cred că toți oamenii – pentru a-și ușura viața, probabil – cred, în adâncul sufletului că viața lor nu se termină prin moarte, că după moarte se mai întâmpă ceva… Ai toată lumea cu tine mereu, și găsești liniște la gândul că va veni o zi când tu nu vei mai fi. Pot să spun că am devenit convins de faptul că nimic nu dispare. Nimic nu se pierde. Nu doar trupul, dar nici sufletul sau gândurile cuiva.

Și cei care merg în lumea de dincolo simt nevoia să păstreze legătura cu cei încă in viață?
Da, dar rar primim mesaje de la ei…

În producția ta, ei comunică prin scrisori cu cei vii.
Da, dacă reușesc să transpun această idee.

Dante spune de multe ori că arta cuvintelor este incapabilă de a descrie imagini sau stări care au fost experimentate. Cum rămâne cu arta teatrală?
Nici ea nu poate.

De ce?
Există două spații infinite înăuntrul și în afara unui om. Cred că spațiul din interior este mai bogat și mai vast decât ceea ce vedem din afară. Teatrul are anumite posibilități, însă ele sunt destul de limitate. De aici vine superficialitatea teatrului. Este mai greu să exprimi anumite teme în teatru decât in muzică sau artele plastice. Pare doar că teatrul are posibilități nelimitate. Deși alte forme ale artei au mai puține mijloace de exprimare, sunt mai cuprinzătoare.

Asta înseamnă că gândirea creativă este mai cuprinzătoare decât exprimarea ei materială?
Da. Se poate să nu fie necesar să o materializezi, câteodată. Dacă ai un gând. nu e neapărată nevoie să îl exprimi. E mai important să îl știi.

Și ce rămâne, atunci?
Cunoașterea.

Nu e nevoie să împărtășești această cunoaștere?
Nu cred că este. Probabil ai acestă dorință când ești tânăr, dar pe măsură ce trec anii, rămâne din ce în ce mai puțin din ea…

De ce are Dante nevoie de Virgil țn călătoriile sale prin cercurile iadului?
Sunt doi oameni înțelepți….

În viața reală doi artiști nu pot merge pe același drum pentru mult timp, iar aici fac o călătorie în Iad!
Da, e complicat să îți imaginezi relația dintre Dante și Virgil. Este dificil să găsești vreo tensiune în aceste relații. Dr cred că Dante are nevoie de Virgil ca de vântul care îl impinge de la spate. Câte-odată îi suflă în față, spre a-l liniști. Deci Dante ține ritmul plimării.

Și Beatrice?
Beatrice nu înseamnă nimic nou sub soare. O muză e o muză. Este foarte importantă.

Cum ai ales acorii pentru această producție?
Nu e cel mai complicat lucru pentru un regizor să aleagă actorii.

Dar sunt aceia care nu pot fi înlocuiți și de care depinde tot spectacolul. De exemplu, rolul lui Dante – nu poate fi decât un actor pentru acest rol.
Da.

De ce l-ai ales pe Rolandas Kazlas?
La momentul de față are toate calitățile și puterea pentru așa ceva. În primul rând, este intelligent, în al doilea rând – talentat, și în al treilea rând – o personalitate complexă.

Un grup de tineri actori care sunt încă studenți vor avea debutul in această producție. Ce roluri vor juca ei?
Depind foarte multe lucruri de acești tineri actori. Vor încerca să creeze întreaga atmosferă, stare și ambianță a spectacolului. Ansamblul lor va fi ca un singur personaj. Cred că este foarte important. Vor avea și mici episoade din principal mozaic.

În această producție iei calea unui minimalism teatral și încerci să transmiți ideea laconic…
Încerc doar. Mereu am admirat laconismul. Câte-odată mă limitez în mod conștient din această pricină. Mi-ar plăcea să fac această producție una laconic, dar nu sunt sigur că va merge.

De ce e important să fii laconic în artă în ziua de azi?
Pentru a nu face nicio aluzie. Laconismul are valoare foare mare. Uneori e dificil să îl explicit logic, dar îi ajută pe actori să creeze un spațiu mai larg pentru public și o mai mare posibilitate de a înțelege esența operei. Laconismul este direcționat mai mult către individ, încurajează gândirea. Nu trebuie să încerci să sugerezi nimic.

Ce fel de final ți-ai dori? Ce urmează după Purgatoriu?
L-aș putea exprima intr-un mod foarte complex și interesant. Dar aș vrea să fie simplu și clar. Poate că finalul nu va atinge nici Paradisul, nici Iadul, nici Purgatoriul. Va fi de necuprins.