Dialog cu George Banu

De curând aţi lansat în Franţa cea mai recentă carte, intitulată Parisul personal. O autobiografie urbană, publicată de editura Nemira. Gândindu-ne la legătura dumneavoastră cu Sibiul, pe care aţi apreciat-o întotdeauna ca fiind specială, care ar fi coordonatele (de timp, de spaţiu, dar şi cele afective) care ar compune o autobiografie (urbană) sibiană?

Cu timpul, revenind la Sibiu, s-a constituit evident un „oraş personal”, care îmi permite să „retrăiesc” evenimente şi să „regăsesc” persoane legate de întâlnirile de aici, din fiecare an, la început de vară. Un „oraş personal” nu se poate ivi decât prin integrarea în oraş, în secretele lui, în zilele şi nopţile lui. Astfel se desenează o hartă subiectivă şi.... onirică. „Oraşul personal” e visul ce nu-l uit.

Sibieni sunt primii beneficiari ai Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, având posibilitatea să vadă cele mai multe spectacole. Ca un om care cultivă actul de a privi un spectacol (de teatru, dans etc.), având nenumărate experienţe, cum v-a modificat această îndeletnicire modul de a vedea viaţa, în general?

Ca spectatori, toată lumea ne devalorizează, lăsând să se creadă că nu suntem decât nişte prezenţe pasive. Cu timpul însă am descoperit că dacă scena îmi e necesară, daca vreau să rămân alături de ea, şi eu îi sunt totodată necesar, căci sala e umbra scenei, ecoul său, şi nimeni nu poate trăi fără umbră, cum o aminteşte celebra poveste a lui Peter Schlemihl, omul care şi-a pierdut umbra. Teatrul ne permite această reciprocitate graţie coexistenţei actor/spectator, chiar dacă, evident, modul de prezenţă a fiecăruia e distinct, diferit, specific.

Sibiul se animă şi trăieşte într-un alt ritm pe perioada Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, aşa cum se întâmplă cu mai toate comunităţile care primesc un festival de amploare în mijlocul lor. Consideraţi că acest soi de transformare, chiar şi temporară, pe o perioada de zece zile, modifică în mod esenţial structura respectivei comunităţi?  

Fără îndoială. Un eveniment ciclic, repetat, modifică identitatea oraşului, căci el cultivă o... aşteptare, una care întreţine relaţia afectivă cu existenţa festivalului, la o dată, prealabil, cunoscută. E ca un rendez-vous de dragoste…Viaţa oraşului, pentru mulţi, accede la intensitatea maximă, „orgasmică” în momentul festivalului, e o împlinire şi afectivă şi pasională. Avignon-ul sau Edinburgh-ul, fără festival, sunt nişte oraşe triste... cu toată frumuseţea lor intrinsecă. Festivalul le exaltă.

Nevoia şi plăcerea oamenilor de a asculta poveşti, ştim că vin de pe vremea când primii vânătorii se adunau seara, în jurul focului, împărtăşind între ei întâmplările mai mult sau mai puţin extraordinare pe care le auziseră sau la care luaseră parte. Teatrul se naşte şi din această experienţă, dar mai poate oferii aceeaşi satisfacţie?

Teatrul, dacă e deschis şi uman, ne oferă plăcerea de a ne regăsi ca oameni de o parte sau alta a frontierei, ca oameni prezenţi acolo, vii şi fragili.   

*) material consemnat pentru Zile și Nopți