De la mainstream la anarhie

Polonezul Jan Klata a fost unul dintre punctele de atracţie ale FITS 2014, asta după ce anul trecut, spectacolul său, „O piesă despre mamă şi patria – mamă” a fost una dintre senzaţiile festivalului. Dacă în piesa despre mamă şi patrie (cum i se spune pe scurt), Klata trata identitatea poloneză prin prisma relaţiilor între părinţi şi copii (şi modul în care se transferă tarele, personale şi naţionale, de la o generaţie la alta), în „Spre Damasc”, o adaptare de Sebastian Majewski după Strindberg, regizorul reimaginează această dramă onirică a moralităţii în cheie pop. Aş spune că spectacolul lui Klata este un road performance, în care drumul spre sinele spiritual (o călătorie  spre moarte) reprezintă, de fapt, explorarea unui spaţiu închis, o celulă a trecerii. Nimeni nu înaintează pe acest drum, nu există final, nu există întoarcere, nu există scăpare. Într-un decor construit din cranii – ceea ce i-a atras regizorului eticheta de „satanist” – Străinul (Idolul, în spectacol) şi Soţia „parcurg” acest traseu imaginar pe bicicletă. În ciuda „drumului”, spectacolul  este static ca imagine. Între miile de cranii care alcătuiesc o biserică, personajele sunt singurele pete de culoare. Aparent „corect” din punct de vedere religios, spectacolul lui Klata conţine elemente subversive: o scenă a cuplului Idolul – Soţia aminteşte de Bonnie şi Clyde, cu tot cu violenţa aferentă (ba chiar cu trimiteri, poate nu intenţionate, la Domnul şi Doamna Smith), costumele Fratelui şi Sorei au chipul Fecioarei Maria pe ele, iar între cei doi există o scenă de sex (foarte discretă) care i-a adus lui Klata şi acuzaţia de pornografie din partea publicului catolic şi conservator din Cracovia (asta a generat chiar un protest de stradă). Jan Klata pare însă destul de împăcat cu această poziţie ingrată („Nu vreau sa devin un monument. Un monument este un loc pe care se gănieţează proumbeii”). Spectacolul are intermezzo-uri muzicale care dinamizează ritmul, de la Nina Simone şi varianta de concert la hitului „Sinnerman” la Nirvana sau David Bowie.

Cu „Geografia inutil”, Peca Ştefan a bulversat ideea de spectacol de stradă. Contrar aşteptărilor publicului în caee ce priveşte un show stradal - divertisment, culoare, dinamică, facil -, spectacolul realizat în Brazilia este unul despre temele acute ale realităţii la nivel global: anarhia ca răspuns al individului în faţa agresiunii statului, a sărăciei, a manipulării. Adevăr versus stereotip – de exemplu, percepţia lumii despre brazilieni este aceea a unui popor fericit, care dansează samba şi joacă fotbal (şi face mult sex, după cum susţin statisticile). Ceea ce face Peca împreună cu Erro Grupo din Brazila este să demonteze aceste clişee, arătând faţa întunecată a realităţii: sărăcie, disperare, confuzie. Muzica live îmbină zona comercială (inclusiv O- Zone cu „Dragostea din tei”, songul românesc care a contaminat topurile internaţionale) cu fragmente din discursurile luii Nicolae Ceauşescu sau cu declaraţia Nadiei Comăneci la întoarcerea de la o competiţie internaţională: „Am câştigat trei medalii, una pentru partid, una pentru patrie, una pentru popor”. Între eroii de mucava, icon-uri ale comerţului cu vise (cinema-ul) – Spiderman, Batman, Catwoman - şi idolii reali (sportivii), omul ca individ obişnuit îşi pierde nu numai identitatea, ci şi valoarea.

Într-un festival care explodează de spectaculos, „Geografia inutil” şochează prin deconstrucţia formei de show stradal în favoarea mesajului social. Ca de obicei, FITS alătură forme diferite de spectacol, unele chiar antagonice. E aici un soi de provocare a publicului şi de curaj al selecţiei.