Aureliu Manea, o stea căzătoare

E ceea ce a fost el pentru noi. El reprezintă „une étoile filante” pe firmamentul teatrului românesc. Puţini pot spune: „am văzut stele căzând”, privilegiu pe care l-am avut însă noi, cei care i-am fost colegi şi prieteni. El a încarnat un punct de incandescenţă maximă.

Ştiinţa a creat concepte al cărui sens  care pentru noi, cei ce-i suntem exteriori, ne scapă. Dar ele ne pot folosi, cel puţin ca metafore. El mi se pare a fi echivalentul a ceea ce, în astronomie, se cheamă „un trou noir”, o sfâşiere cosmică, o ruptură ce interzice continuitatea, ameţitor vertij.

„Etoile filante”/„trou noir” - în acest câmp metaforic se impune ideea unei apariţii şi a unei dispariţii. Egal de intense, egal de tulburătoare. Manea aparţine acelui ordin sacru des evocat în cultura precolombiană, familia „zeilor ce cad” / „les dieux déclinants”, zei militanţi, zei pe care energia luptei îi defineşte şi declinul îi reuneşte. E familia marilor învinşi victorioşi. De la început, teatrul lui Manea s-a plasat sub semnul nopţii. El a fost un nocturn organic, natural, el nu a ajuns la noapte, ci a avut noaptea în el. Ca Cioran, care spunea „noaptea îmi curge în vene”. Am înţeles-o când i-am văzut schiţa de neuitat cu „Macbeth”-ul prezentat pentru examenul de regie în anul III. Apoi, printre primii, el a îndrăznit să reprezinte fizic viziunile nopţii şi spaimele vinei, ca în celebrul său „Rosmersholm” de la Sibiu.  Manea a fost un poet în măsura în care, inspirându-se dintr-un text, a produs momente teatrale autonome, stranii şi libere, graţie teatrului, mijloacelor scenei şi prezenţei corpurilor. Manea se recunoştea în vorbe al căror ecou doar în el răsunau, în imagini pe care el singur le întrevedea, în lumini şi culori ce se constituiau în supuşii săi aliaţi. Piesa îi servea de declanşator al imaginarului şi, în modul cel mai profund, pornind de la ea, Manea propunea un peisaj mintal în care ne invita să pătrundem şi să ne rătăcim. Manea nu trăia veritabil decât în sala întunecată de repetiţii unde uimirile lui se întrupau, unde derutele sale perturbau, unde dezordinea sa se impunea. El era atunci monarhul nopţii. Şi astfel, ca orice rege, el a vorbit şi a făcut teatru numai la persoana I-a. Nu un teatru al deturului şi al retragerii, al lecturii şi analizei, ci un teatru al afirmării de sine, al subiectivităţii ce se asuma cu aceleaşi drepturi ca în pictură sau literatură. Manea nu a servit pe nimeni. El nu s-a ajutat de nimeni. El a fost un autor ce şi-a scris textele direct pe scenă. El nu şi-a fost prizonier decât lui însuşi şi, până la un punct, singur stapân. Apoi echilibrul fragil s-a rupt şi scena românească a ramas orfană: Manea s-a îndepărtat de ea, fără să se mai reîntoarcă. Decesul lui de acum nu face decât să-i confirme absenţa care pentru noi, de la Andrei Şerban la Gabor Tompa sau Mihai Măniuţiu, de la Marina Constantinescu la Gică Preda, a rămas o prezenţă. O stea moartă care, ca în Eminescu, continuă să lumineze. Până când se transformă în „meteorit” ce se prăbuşeşte pe pământ şi îi marchează violent scoarţa! 

Manea s-a revelat pe scena teatrului din Sibiu şi debutul său de atunci şi azi mi-l amintesc. O pecete indelebilă! În semn nu de omagiu instituţional, ci de evocare a deflagraţiei memorabile din anii '70, Constantin Chiriac îl invită pe Andriy Zholdak, artist înrudit cu Manea, să pună în scenă anul viitor „Rosmersholm”. Dialog în timp, dialog cu o fantomă ce ne însoţeşte şi cu un regizor pe care, câţiva dintre noi, nu-l uităm. Până atunci, să ne amintim această „stea căzătoare” care a fost Aureliu Manea, artistic născut la Sibiu.