Plastilina

de Vasili Sigariev

Regia: Vlad Massaci
Traducerea: Vlad Massaci şi Cristian Juncu
Scenografie şi light design: Andu Dumitrescu
Coregrafia: Florin Fieroiu

Cu: Adrian Neacşu, Cristina Flutur, Florin Coşuleţ, Ofelia Popii, Pali Vecsei, Dana Taloş, Diana Fufezan, Raluca Iani, Ema Veţean, Cristina Ragos, Mihai Coman, Cristian Stanca, Adrian Matioc

Acest text vorbeşte despre un singur lucru: lumea post-comunistă, din care, deşi sârma ghimpată a dispărut, oamenii nu pot (şi nici nu prea vor) să evadeze. Ceva le-a fost amputat. Orizontul, cred. Pentru mine, Maxim este doar aparent personajul principal. Iadul este personajul principal. Iadul, adică blocurile lui Hrusciov, Ceauşescu sau cum i-o mai chema. Şi, ştiţi de ce? Aceste blocuri vor fi pururi locuite.

De ce m-a interesat acest text? Pentru că ne arată adevărata faţă, cea pe care am reuşit – unii dintre noi – s-o ascundem sub o aparenţă europeană. În fond nu suntem decât nişte marginali visând s-o „tundem” de-aici spre civilizaţie. Ne trebuie puţină introspecţie, fiindcă altfel riscăm să nu ne mai dăm niciodată seama că suntem doar nişte bucăţi de plastilină.

(Vlad Massaci)

Turnee:

- 11 noiembrie 2006 - Festivalul Naţional de Teatru, Bucureşti (România)

Durata: 1h 10min

Foto: Marian Haiduc

Cronici

Veronica D. Niculescu, Pravalia culturala, aprilie 2006

Curtea interioara a unui bloc darapanat, fatade mâncate de igrasie, tencuiala plesnita, cosuri de gunoi pline cu vârf. Cutii postale afumate, un Fiat ruginit, sectiunea hiper-realista a unei toalete împutite, cu faianta îngalbenita de urina, si usi însemnate cu graffiti. Te simti ca acasa, în tara ta si la periferia orasului tau, când intri la spectacolul Plastilina, în sala Teatrului National "Radu Stanca" din Sibiu. Un "acasa" deloc confortabil, însa - caci cui îi place sa i se puna oglinda în fata în cele mai proaste momente? Singurul actor aflat deja pe scena sta cuibarit în camera sa, la parter, modelând o bucata de plastilina, în timp ce spectatorii îsi ocupa locurile. În jurul lui, rafturi albe, încarcate de mici figurine. Rasare soarele, geamurile de bloc se deschid toate în acelasi timp si, de dincolo de ferestre, apar sase cupluri actionând ca niste roboti setati pe acelasi program: se spala pe dinti, fac gargara si scuipa în strada. Barbatii se usureaza si coboara în curte, la masina, dau un gât de votca si umfla cauciucurile, în timp ce femeile, sus, spala geamurile, sterg praful si pregatesc pe fuga micul dejun. Barbatii urca înapoi în case, îsi plimba câte un deget pe geam si li se pare ca nu e destul de curat, îsi dau nevestele cu capul de pervaz pâna îi dor bratele, dupa care le saruta cu patima si fac sex repejor, apoi fuga la meciul de la televizor. Diminetile, leit-motiv al piesei, cu gesturi devenite firesti ca însusi rasaritul soarelui, ilustreaza perfect mahalaua în care zilele se succed la fel una cu alta, si-n care doar pericolul ia fete diferite si neasteptate. Un cor al gesturilor cotidiene, fara nicio abatere de la partitura. Oamenii, pierduti în maruntele lor treburi zilnice, uita de ceilalti si chiar de ei însisi, continuând sa traiasca în singurul fel pe care îl stiu: indiferenti.

Din când în când, însa, cineva moare. Pe baiatul cu plastilina îl cheama Maxim. Prietenul lui, Spira, baiat de cartier, a murit la începutul piesei, dar e singurul personaj care se va afla continuu pe scena, pe toata durata spectacolului. Interpretat de o fata îmbracata în camasa alba si-ntr-un costum nepotrivit ca masura - costumul mortului, un costum de mire, prea larg pentru un trup asa tânar -, Spira e vocea povestitorului. Defineste scenele si anunta locatia ("în curte", "în spatele blocului", "în toaleta scolii"). În toate momentele de cumpana, când Maxim este batut, exmatriculat, violat, Spira îsi îndeamna prietenul la fericire. Iar singura fericire posibila e moartea - "Hai, vino, vino si tu!", îi sopteste cu blândete. Dar Maxim nu moare - "Nu acum, nu înca!" -, îndura în continuare, se lasa dus de val si iar îndura, mai mult si mai mult, ajungând în situatii tot mai dificile, desi nu face aproape nimic; pare ca singurul curs posibil într-o astfel de lume e cel spre nenorocire. Maxim va muri, la finalul piesei, aruncat de la etaj de cei care îl violasera. Si fara sa mai auda chemarea suava a prietenului sau.

Piesa, alcatuita din scene scurte, derulate rapid, în stil cinematografic, descrie lumea dura a periferiei. Mizeria, alcoolul, violenta, crima si violul sunt principalele ingrediente. Textul, apartinându-i siberianului Vasili Sigariev, a avut premiera mondiala în 2002, la Royal Court Theatre din Londra, si este jucat pe scene din întreaga lume.

Regizorul, Vlad Massaci, spune ca spectacolul care se potriveste realitatii rusesti post-comuniste se potriveste la fel de bine si celei românesti, fiindca personajele sunt oameni de la periferie, iar românii au trait, într-un fel, mereu la periferie.[...]

Beatrice Ungar

Privirea neînfrumusetata aruncata în cotidianul sumbru al unui tânar din clasa de jos a societatii ruse aminteste de filmele italienesti din neorealism. Dar înainte de toate ne îndreapta atentia asupra tinerilor din România, care viseaza cu ochii deschisi si sufera dezamagiri cutremuratoare chiar în fata noastra, deoarece nimeni nu îi ia cu adevarat în serios. Imaginea adultilor este în "Plastilina" tulburata de clisee, ca si în lumea reala. Cel putin asa o percep tinerii, ca pe un joc brutal sau ca pe o unealta pentru îndeplinirea propriilor vise sau nevoi animalice.

Maxim este prezentat prin prietenul sau de la scoala, Spira, care a decedat si care figureaza si ca povestitor. Spira arata obiceiul lui Maxim de a modela plastilina, un fel de fuga din fata negrei realitati, în care Maxim însusi devine obiect de modelat pentru profesori si vecini, prostituate si sadici, chiar pentru colegi mai înstariti, care pur si simplu îl folosesc.

Dar si plastilina poate exploda, aceasta masa de modelat aparent inofensiva, care a fost modelata pe rând de fiecare, fie în gradinita, în scoala primara sau în alta parte. Maxim reuseste asta oarecum legând placute de plumb de la baterii vechi, pe care le topeste într-o tigaie. Din ele construieste un fel de pocnitoare, cu care îi ataca pe cei doi sadici care l-au violat pe el si pe prietenul lui. Aceasta actiune deznadajduita duce la moartea (programata) a eroului principal.

Tragicul consta în faptul ca fiecare spectator poate vedea de fapt de la început cum Maxim se îndreapta respectiv este îndreptat inevitabil spre moarte. "Înca nu" suna acelasi raspuns constant al lui Maxim la invitatia articulata repetat de a-l urma (în moarte). Maxim intentioneaza ca, daca moare, sa moara cu demnitate, caci a vazut cum Spira a fost înmormantat fara demnitate. Prabusirea lui Maxim de la fereastra nu schimba însa nimic. Nimeni n-a auzit si n-a vazut nimic, s-a sfârsit ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. Spectatorii stau neputinciosi în fata faptelor dure care se petrec pe scena, dar probabil ca piesa nu-i va lasa sa se întoarca prea curând la rutina. Aceasta i-o dorim si tinerei echipe de actori din jurul lui Vlad Massaci (regie si versiune româneasca), Marius Alexandru Dumitrescu (scenografie) si Florin Fieroiu (coreografie): Dana Talos, Mihai Coman, Florentina Tilea, Adrian Matioc, Diana Fufezan, Adrian Neacsu, Ema Vetean, Ovidiu Mot, Ofelia Popii, Raluca Iani, Pali Vecsei, Cristina Flutur si Florin Cosulet.

Cristina Rusiecki, Adevarul, ianuarie 2006

[...]Nimic violent în spectacolul lui Vlad Massaci de la Sibiu. Privirea asupra realitatilor violente pare edulcorata, surprinzând mai ales comicul, interesata mai degraba de accentele burlesti decât grotesti. Vlad Massaci prefera perspectiva de suprafata care nu taie în carnea adânca a violentei. Momentele atroce (bataile si violul celor doi adolescenti), punctele nodale ale textului, sunt alungate de Vlad Massaci în spatele scenei, de parca ar fi rupte din tragedia greaca în amfiteatrele careia nu putea curge nici un strop de sânge. Violenta implicita a textului regizorul o dilueaza înlocuind-o cu o abordare întrucâtva romantica. Apoi prin nota de bonomie si prin dimensiunea poetica augmentata de aparitiile prietenului mort al protagonistului (Cristina Flutur) ca personaj "unisex", o fetita-baiat foarte delicata. Aparitia sa plina de puritate, sinonima cu tentatia persistenta a baiatului de 14 ani înspre moarte, constituie leitmotivul textului. Iar Vlad Massaci îi adauga alte doua leitmotive care fac structura de rezistenta a viziunii sale: întâi, aceeasi fraza muzicala, romantic-trista; apoi, "rama" spectacolului, formata din scene repetate întocmai, în care brutalitatile zilei sunt înmuiate într-un abur comic. Un cârd de barbati, lumpen-proletari, la prima treapta a saraciei dupa homeless, iese din casa prin usile-closet. Masculii se întâlnesc într-un ritual cvasi-grobian, scot sticla de bautura ascunsa în masina paraginita, beau bine, barbateste. Timp în care vreo trei perechi de femei spala si se spala, apoi se usuca cu foenul, cu gesturi identice la ferestre identice. Grotescul prevaleaza de masculi primitivi si aculturali.

Cele trei elemente, fetita-baiat, emblema a mortii, muzica si ritualul descris ar trebui, pesemne, sa unifice, în intentia regizorului, scenele scurte ale textului, cu mereu alte personaje, care se succed într-un ritm diabolic.[...]
Decorul supraetajat, cu apartamente construite identic, reproduce stereotipia si lipsa de orizont a lumii sarantocilor, la limita subzistentei, care îsi duc viata "la bloc". Decorul lui Andu Dumitrescu, cu usi prin care se intra si în bloc si la closete, împrumuta aerul imund, mizer, omniprezenta saracie tradusa în culori cenusiu-triste. Ingenioasa este departajarea spatiului si viziunea sa panoramata: sus blocul; în stânga coltul introvertirii cu obiecte minuscule de plastilina, cu aluatul moale ca acela din compozitia personalitatii adolescentilor. Iar în dreapta... elementul cel mai trasnit, care face deliciul întregului decor: un Fiat 850 vechi, ruginit si paraginit, unde barbatii îsi ascund bautura, târfele îsi ofera serviciile si le si performeaza, iar pustii se ascund si viseaza. (Aceeasi conceptie coerenta, trasnita si delicioasa, se "citeste" si în "caietelul" program conceput tot de Andu Dumitrescu).

Plastilina de la Sibiu ramâne un spectacol în care sensurile se încheaga dintr-un fel de mecanica a repetitivitatii mai degraba decât din pregnanta scenelor individuale. Ca tinerii gusta genul, ca si spectacolele cu actori de vârsta lor, a demonstrat-o si sala plina ochi.