Balul
Data premierei
19 ianuarie 2007
Balul
Scenariu dramatic de Radu Alexandru Nica şi Mihaela Michailov, după o idee Theatre du Campagnol
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenariul: Radu Alexandru Nica, Mihaela Michailov
Decorul: Helmut Stürmer
Costumele: Maria Miu
Coregrafia: Carmen Cotofană
Muzica Vasile Şirli
Cu: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Ţilea, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Mihai Alexandru, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Pali Vecsei.
Gest-mişcare-dans.
Istoria condensată, nu explicitată, în particule de mişcare conflictuală.
În Balul se tace. România trecută şi România prezentă se întâlnesc la intersecţia gesturilor care au asfaltat istoria. De ce privilegiezi într-un spectacol o anumită formulă discursivă? Pentru ca prin ea ajungi mai uşor la esenţa spaţiului şi timpului desemnate. Balul este spectacolul României turnate în corpul mare - istoria colectivă - şi corpul mic - individul.
Istoria e iniţiată de gesturi exemplare, de mişcări radicale, de pendularea continuă între aberaţii şi necesităţi. Balul este sinteza acestor forţe motrice. (...) Balul concentrează România în corpuri care se deplasează înainte si înapoi. Corpuri-plută peste istorie. Din anii 2000 în anii '20, România în mişcare împrumută carnea tranziţiilor, osatura deciziilor emblematice. Cum ar fi fost dacă n-ar fi fost?
Istoria e cinica. E o macromişcare concertată, împarţită în micromiscari ale destinului. Balul începe când gestul detonează istoria. Mult dupa ce cuvintele mari s-au spus.
(Mihaela Michailov)
foto: Claudiu Rusu, Dragoş Spiţeru
Cronici
Oana Stoica
România tacuta, România dansata, România sublimata în miscare, esentializata în gest. România ultimilor 80 de ani are chipul balerinelor lui Toulouse-Lautrec, aer boem, gratie pe alocuri, ceva stralucire, dar si putina monstruozitate, o oarecare hidosenie. Si tot ca în tablourile lui Lautrec, în spectacolul Balul regizat de Radu-Alexandru Nica destinul se concentreaza în gest. Un spectacol mut, amputat de cuvinte, dar contorsionat în miscare povesteste detasat-ironic fluxul si refluxul ultimilor 80 de ani în România. Istoria functioneaza ciclic. Evenimentele îsi corespund în timp, perioadele de progres si pace revin binefacator dupa dezastre economice si politice, teroarea este cealalta fata a libertatii. Recuperarea istoriei se face exclusiv pe miscare, iar aceasta amprentare tacuta lasa drum liber folosirii tipologiilor, gesturilor si obiectelor simbolice.
Pornind de la un spectacol al companiei Théâtre du Compagnol, prelucrat apoi de Ettore Scola în filmul Le Bal, Balul reface un tunel al timpului din tuse groase, dar si din linii fine. Istoria maselor se concentreaza în povesti personale. Colectivul contine individul, iar individul devine model pentru colectiv. Masele si omul se suprapun într-o imagine grotesca a României de la 1920 pîna la revolutia din 1989. National si personal sunt cele doua directii pe care functioneaza povestile din Balul, iar ritmul e determinant pentru ele. Daca anii '20, '30, '40 au un parcurs lent, lejer, degajat, deceniile comuniste se consuma rapid. Istoria este o uriasa centrifuga care se roteste din ce în ce mai repede mestecînd de-a valma oameni si natiuni. Iar oprirea ei se poate face doar printr-o explozie asa cum a fost revolutia din 1989, ultimul bal.
Ca si în filmul lui Ettore Scola, spectacolul lui Radu-Alexandru Nica se desfasoara integral într-o sala de bal, loc de socializare, spatiu de distractie, de consum si cheltuire de energii, preponderent sexuale. E locul în care se decide cine pe cine domina în microuniversurile individuale, dar si în macro-universul comun. Sala de bal devine adapost în razboi, sectie de votare, camin cultural, alimentara. Destinatia se schimba, scopul ramîne. Este locul în care oamenii se întîlnesc, locul în care energiile converg. Micile personal stories sunt acompaniate discret pe o plasma de proiectii ale national stories. Istoria cea mare determina, conditioneaza permanent destinul individual. Timpul este recuperat printr-o memorie pulsatila.[...]
Cînd totul functioneaza e lucru mare. Si functioneaza în Balul tot, începînd cu fundamentul, adica scenariul. Nu e usor sa scrii fara cuvinte, sa inventezi povesti care vor fi dansate si prin ele sa redai istoria unei natiuni care schimba în cîteva decade mai multe sisteme politice, determinante pentru destinul personal. Excelente câteva povesti, ca cea a femeii care moare din cauza unui avort provocat în neagra perioada a decretului 770, iar sotul sau, politist, îsi smulge epoletii.
Scenariul este scris în straturi. Are tot timpul un reper politic, general, o poveste personala în prim plan si mai multe în background, umor caricatural / dramatism. Peste acestea se suprapun alte straturi de istorie, muzicala, coregrafica, imagistica, fiecare componenta spectaculara fiind susceptibila de multiple nuante.
E muzica lui Vasili Sirli, adevarata istorie în sunet, de multe ori functionând pe post de contrapunct comic. Sigur ca reperul ramâne coregrafia lui Carmen Cotofana, cu toata seria de dansuri specifice timpurilor, cu umor (unul din cele de buna calitate), dar si cu un discurs gestual - istoric al starilor, senzatiilor, gândurilor. Decorul lui Helmut Stürmer, adaptare practica si pitoresca a celui din filmul lui Ettore Scola si cele o suta de costume ale Mariei Miu, o adevarata fashion history dau miscarii imagine.
Si dincolo de toate sunt actorii sibieni care danseaza, mimeaza, joaca, schimba costumele (cele o suta!) cu usurinta unora care toata viata au facut doar cabaret. Sunt actori dramatici, pentru cine a uitat lucrul asta, au aceeasi scoala ca toti ceilalti, nu au învatat acolo nici music-hall, nici balet, dar uite ca lor le iese. Le iese fara sfortari vizibile (nu ma îndoiesc ca efortul exista), fara talent chinuit, fara momente artificiale, fara sincope, fara esecuri. Cu naturalete (jucata, desigur!), cu performanta (fizica, da), cu virtuozitate coregrafica nu în dauna dramatismului, cu o buna capacitate de caricaturizare. Ei functioneaza perfect ca individualitati, dar si ca grup, având coeziune în miscare si acuratete în gesturi.
Balul este spectacolul unei memorii convulsive ale carei contorsiuni se exfoliaza la nivel imagistic, gestual, auditiv în straturi sublimate de timp. Este un delicios parcurs în trecutul recent (ce sunt la scara istoriei câtiva zeci de ani?) ca demonstratie extrem de eleganta a butadei conform careia istoria se repeta. Nu întâmplator spectacolul lui Radu-Alexandru Nica se opreste în 1989. Istoria postrevolutionara trebuie sa se aseze înainte de a fi analizata (ar fi de urmarit un astfel de spectacol peste vreo 50 de ani). Balul este si spectacolul unei trupe care respira ca un singur om. O respiratie adânca si lunga cât un dans.
Veronica Niculescu, Pravalia Culturala, februarie 2007
Balul, mult asteptata premiera de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, confirma înca o data valoarea si originalitatea tânarului regizor Radu-Alexandru Nica si probabil îi asterne covorul rosu spre un loc în topurile celor mai bune piese ale anului 2007. Dupa "Vremea dragostei, vremea mortii", în care reusea sa ofere o perspectiva debarasata de ideologii asupra perioadei comuniste, Nica realizeaza cu ingeniozitate o punere în scena a istoriei României din anii 1920 în 2000, si nu oricum, ci fara cuvinte.
Premiera Balului a fost asteptata cu mult interes dar si cu suspiciune: cum sa recladesti o întreaga istorie fara ca actorii sa rosteasca nici un cuvânt? Un raspuns partial mi-a oferit regizorul cu doar câteva ore înainte de premiera: muzica avea sa fie un element cheie. Aleasa si mixata inteligent - ca în toate spectacolele de pâna acum ale lui Nica - împletindu-se cu un scenariu original (co-autoare Mihaela Michailov) si cu jocul dezlantuit pâna la insuportabil al actorilor sibieni, muzica avea sa ilustreze si sa lege între ele cele mai importante perioade din istoria României, iar versurile cântecelor, puse cap la cap, aveau sa spuna fara cusur Povestea.
"Pentru prima oara, folosesc muzica româneasca. Din pricina faptului ca nu exista text vorbit, versurile au si calitatea de a duce povestea mai departe. Muzica în spectacolele mele are un rol extrem de important, iar aici mai important ca oricând", a explicat Radu-Alexandru Nica, al carui spectacol te plimba prin istorie pe partituri ale anilor '30, apoi ale muzicii legionare si ale celei exuberante a anilor '60, apoi ale rockului flower-power si ale muzicii usoare si prea usoare a ceaiurilor dansante din anii '80... Balul este un spectacol realizat special pentru programul Sibiu 2007, dupa o idee Theatre de Compagnol, în premiera absoluta, ilustrând o istorie a secolului XX, pusa în scena prin muzica si dans. "Este un proiect la care m-am gândit înca din facultate, fiind inspirat de Balul lui Ettore Scola, în care este povestita o perioada de timp din Franta secolului douazeci prin alte mijloace decât al vorbirii. Mi s-a parut un mod fermecator de a descrie o istorie", spune Nica.
Dupa realizarea scenariului, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu au urmat zile si nopti de repetitii, cu totul iesite din comun pentru actorii care au depus o munca mai degraba de dansatori si de artisti de film mut. "Ori la bal, ori la spital!", acesta le-a fost motto-ul, nascut când mai trosnea câte o spinare sau o clavicula.
Rezultatul este absolut spectaculos. Povestea nu numai ca nu stagneaza nicio clipa, dar este atât de densa si intensa, încât te cuprinde în vârtejul ei în ritm de "fast forward" ("repede înainte") si te lasa cu rasuflarea taiata.
Istoria colectiva este ilustrata de Radu-Alexandru Nica si Mihaela Michailov prin destine personale. Aceleasi personaje, întruchipate de cei doisprezece actori sibieni, se regasesc de la un deceniu la altul, transformate, transfigurate - uneori îi regasesti patinând de-a lungul aceluiasi destin, alteori totul pare o joaca trista, de-a "ce-ar fi fost daca te-ai fi nascut atunci", iar artistul întruchipeaza un cu totul alt personaj.
"România trecuta si România prezenta se întâlnesc la intersectia gesturilor care au asfaltat istoria. Balul este spectacolul României turnate în corpul mare - istoria colectiva, si corpul mic - individul", spune Mihaela Michailov, co-autoare a scenariului.
Avem la început bucuria anilor '30, cu cochetarii, dans, rochii spumoase, pene si par dat cu briantina, avem apoi razboi si durere - iar scaunele din sala vibreaza la propriu, la unison cu boxele care urla pe scena - cu povesti de dragoste sfarâmate de plecari pe front, de tradari si de moarte, apoi alegeri fraudate si, în cele din urma, comunismul, cu delatiuni, avorturi, foamete, cozi infernale la lapte în zori de zi...
Marele merit al lui Radu-Alexandru Nica este ca, din nou, ca si în "Vremea dragostei, vremea mortii", reuseste sa gaseasca tonul potrivit pentru a spune o poveste atât de mare, lipind cu maiestrie povesti mici, ca piese pretioase ale unui caleidoscop. Nica reuseste, din nou, sa spuna istorie fara încrâncenare. O istorie care misca profund spectatorul, poate si fiindca oricare dintre noi putem regasi, în destinele ce se nasc si mor traversând ametitor scena, un bunic, un parinte, o sora, un prieten si, în cele din urma, chiar pe noi însine.
Florian-Rares Tileaga, ManInFest, februarie, 2007
Nu trebuie sa fii foarte atent - culegi o situatie din orice întâlnire între doua personaje, spectacolul fiind asa de citet pentru ca de multe ori contextul scenic (complexul de actiuni secundare cu functie de acumulare atmosferica) se subordoneaza în raport cu cel putin doua situatii centrale simultane. Nici nu rezista un asemenea montaj alternat, daca regia nu respecta principiul polifoniei, care te obliga sa asisti la o competitie de semnale, pe canale variate, de la miscare si muzica, la imaginile TV (pleonastice, uneori, în relatie cu miscarea). Spectacolul se misca rapid, cu un maximum de ritm si stilistica deteatralizante, specifice lui Nica.
Conteaza si contrapunctul, care te tine treaz prin scene de rupere neasteptata a discursului (solo-ul coregrafic al comunistului; momentul Micii tiganiade de Phoenix sau al deschiderii cartii; momentele mute, cu zgomote de scena; stop-cadrele cu nunta si cu cozile la alimente, pe ecleraj sepia care apropie foarte tare registrul imagistic de pulsul verismului si de subiectele din pictura lui Georg Grosz).
Si ai tot timpul impresia ca ceea ce apare în scena, de fapt, tâsneste. E atâta elan pe scena Teatrului din Sibiu si atâta muzica buna în boxele care te scutura în fotoliu, ca nu te poti abtine sa nu bati din picior. Fara muzica, care comenteaza scenele, si fara murmurul acela sonor de fond, aproape psihedelic, Balul n-ar "energiza" pe nimeni. Adica nu te-ai mai întoarce de la spectacol cu dorinta aia sa dansezi si sa vorbesti româneste, cum te întorceai de la un film cu karate, dornic sa lovesti.
Nu stiam ca am nevoie, ca român, de acest spectacol, care vine ca un CV terapeutic pentru fiecare dintre noi. Chiar daca scenariul nu acopera decât o parte a istoriei, totusi simti ca vezi totul, prin vizorul retrospectiv pe care a început sa-l foloseasca si filmul românesc. Vorbind de o Românie tot mai absenta, ca neam, Balul apare ca un top al greselilor, prostiilor si durerilor din ultimul secol de viata româneasca. O viata si un secol cam bolnave, daca stai sa te iei dupa lumina palida a becului galben din dreapta scenei. La Sibiu, acolo unde teatrul a intrat în rând cu lumea, facându-si un obicei din a se ocupa de ea, Balul ramâne un hit durabil al teatrului românesc.